Astăzi din seria articolelor “izolare COVID-19”, am vrut să scriu despre problema câinilor fără stăpân și înmulțirea câinilor fără acte de origine de către oameni, însă izolarea asta, m-a făcut să mă apropii mai mult de tatăl meu.

Lucrând mult pe afară la dresaje, sunt prea puțin pe-acasă, iar când am timp liber, prefer să merg să mă încarc prin munți.

Munca cu oamenii și câini necesită răbdare, iubire, cunoaștere și respect. Cu astea mă încarc stând în natură. E modul meu de a rămâne conectată cu ceea ce contează cu adevărat pe lume.

Așa că apropierea asta cu tatăl meu ( care poartă cu putere 92 de ani ) zilele ăstea, m-a făcut să mă gândesc la toți oamenii care într-un fel sau altul mi-au influențat viața.

O să râdeți dar din categoria asta fac parte și câinii mei care au schimbat de-a lungul anilor nu doar percepția mea asupra relației om-câine, ci chiar percepția mea despre viață.

Primul câine de menționat, este cel pe care l-am cumpărat cu banii strânși ani de zile pentru o bicicletă.
Aveam 14 ani și când am aflat că există un cuib de ciobănești germani din canisa „dei Templari”, am știut că Husk va înlocui bicicleta și că la școală mă pot duce și alergând.

Husk este câinele care m-a învațat să îmi aleg prioritățile. Îl hrăneam din ce câștigam lucrând ba prin grădinile oamenilor, ba plimbând câini, ba traducând documente din engleză în italiană, ba din vânzări de desene. Pe vremea aia Royal Canin era mâncarea cea mai bună, și Royal Canin Breed German Shepherd, era ceea ce primea Husk.
Mă trezeam la șase dimineața ca să-l pot plimba măcar o oră înainte să merg la școală. De la școală fugeam direct acasă ca să-l pot plimba din nou, fără ca mai întâi să mănânc.

A fost și primul câine pe care l-am dresat singură cap-coadă. Nu exista nimic ce nu știa să facă. Eram vedetele orașului nostru.

Husk a fost câinele care mi-a dat de înțeles că mă pot pricepe la orice câine.
Plimbând câinii vecinilor cât erau plecați la lucru pentru cățiva lei pe care îi puneam la cutiuța pentru hrana lui, am învațat că și dintr-o singură plimbare cu mine, acei câini se schimbau: De la câini care trăgeau în lesă sau erau reactivi când vedeau alți câini, deveneau calmi; de la câini care fugeau și nu mai veneau înapoi când le dădeam drumul, reveneau negreșit la fiecare chemare etc.

Drako a venit să mă învețe dresajul competitiv modern, dresajul de pază, de formarea mușcăturii și despre instinctul de vânătoare. Însă acestea sunt tehnicalități.

Drako m-a învațat cel mai important lucru: Să știu face echipă.
El a cerut mereu să facem lucruri împreună și să ne descoperim limitele, să ne antrenăm și să le depășim.
M-a învățat că pot face mai multe lucruri împreună cu el decât singură.

Zen a intrat în viața mea și a distrus orice stare de bine și de echilibru existent :))
Zen m-a învățat să nu mai fiu așa de strictă cu mine și cu ceilalți. M-a învățat să fiu mai încăpătoare în inimă și răbdătoare cu toată exuberanța lui.
Dar cel mai important lucru pe care l-am învațat de la Zen, este bucuria de a trăi.
El este un câine care cere vieții cu orice prilej, să fie fericit. Nu acceptă altă variantă. Această cerere îmi schimbă complet starea, fericirea lui este tangibilă, o poți culege din aer. Indiferent de ce se întâmplă, se comportă ca și cum viața îi este lui dătătoare de fericire. Felul de a fi de-al lui Zenon m-a schimbat profund și pe mine, făcându-mă să creez în jurul meu fericire și să fac din asta o datorie de fiecare zi.

Mai multe pe:
www.facebook.com/dogdharma