Translator între specii: Deborah Faoro dezvăluie adevărata față a unui om frumos de animale!

Deborah Faoro s-a născut în Vigevano, Italia din mamă libaneză și tată italian. A studiat Facultatea de Etnologie în România, a fost Manager de proiect la „Sibiu Jazz Festival”, se ocupă de dresaj canin la „Faoro Sport Dogs”. Este de asemenea implicată în proiectul „Caii pot ajuta copiii cu autism” și trage cu arcul la centrul de echitație „Zorabia”.

A fost odată ca niciodată o familie din Râu Sadului

Când o întâlnești pe Deborah Faoro, nu poți simți altceva decât revelație, uimire, bucurie și senzația aceea ciudată de deja-vu. Cel puțin, eu aia am simțit. Un om frumos, vesel, exuberant, cu o energie debordantă, chip luminos și o limbă română vorbită prin regionalisme ca acasă la Sibiu, la noi în România!

Și aflând că s-a născut în Italia, țara de origine a tatălui său, iar mama este libaneză, nu poți să nu te întrebi: și ce e cu românca asta? Iar ea râde larg, senin și frumos: „Îți spun acum cum, mândro!”. Și îți spune în timp ce țesală un cal, mângâie un ciobănesc belgian, iar vântul frunzărește împrejur.

Bunicii mei, din partea tatălui, au plecat din Belluno și au venit în Râu Sadului în Sibiu cu firma Feltrinelli. Tata s-a născut în Rozdești și a plecat din România la vârsta de 21 de ani ca să se întoarcă la căderea regimului comunist în ’90, fix în anul nașterii mele. Din dorința de a cunoaște locul unde s-a format tatăl meu ca om, am venit în România să reiau la pas potecile pe care le bătea el de copil și de tânăr. Am găsit oameni care încă îl țineau minte pe tatăl meu, de copil. De la un mic experiment de a umbla pe urmele tatei, s-a născut o dragoste de apartenență la acest loc, la această țară și acest grai românesc, care mie îmi este nespus de drag.

Și uite cum se povestește povestea Cosânzenei noastre cu păr negru, care călărește caii mai ceva ca băieții. Deci, italiano-libaneza noastră, nu e chiar atât de străină locurilor. De aceea și locurile au recunoscut-o pe ea, au adus-o acasă și au primit-o cu brațele deschise. Cumva, deși în vene nu e sânge românesc, este într-un ADN mai depărtat și mai profund.

Nu devii român doar prin sânge, ci și prin alegeri!

De copil am căutat pădurile, pârâurile, luminile dimineții și cântatul greierului la ceasul serii. Prieteni mi-au fost câinii și păsările pe care le creștem în număr mare. Am fost un copil care a iubit să citească, să meargă la școală, să se cațere în copaci, să fugă după capre, să spună o vorbă bună oricui și cel mai mult îmi plăcea să îmi petrec după amiezile cu bătrânii care frecventau parcul de lângă casă.

Deborah Faoro consideră că toți ne naștem cu iubire față de viață, natură și mișcare. Ea însă, a ales să își ducă viața în natură, să fie mult mai conectată cu aceasta. Probabil că, la un moment dat, s-a hotărât că așa îi este cel mai bine.

Dresaj canin și o comunitate de oameni cu câini

Deborah s-a născut căutându-și apartenența cu tot ce însemna ființe vii în jurul său. Fără ca ea să știe ceva despre comportamentul animal, câini, cai sau pisici îi vorbeau altfel decât celorlalți în copilărie.

Asta nu pentru că sunt ceva îmblânzitor de animale, ci pentru că pur și simplu le acordam ceea ce ceilalți nu le acordau: atenția neîmpărțită și dorința de a le înțelege nevoile și felul în care acestea să fie fericite. Poate sună un pic încurcat, însă pe asta se bazează orice relaționare de succes, adică nu doar să înțelegi ce are celălalt nevoie dar și să fii atent cum să îi oferi satisfacerea acelei nevoi.

Deborah Faoro chiar căuta acest gen de interacțiuni. Unui animal nu ai ce să îi ascunzi. Își dă seamă că nu ești tu acolo și îți va arăta asta imediat. Animalele nu știu să comunice altfel decât sincer, iar această nevoie de sinceritate o va urmări toată viața pe Deborah.

Încet, încet a început să se implice când vedea oameni care aveau probleme cu câinii lor. Se oferea să scoată câinii la plimbare, încercând să înțeleagă cât mai mult din problemele lor comportamentale. De acolo a început să se intereseze de psihologia canină și cabalină și să lucreze ca voluntar, mai întâi la o canisă de câini, apoi la un grajd de cai.

A învățat multe de la specialiști, dar și de la cei pasionați de subiect, însă cele mai puternice învățături au fost acelea de pe teren, la lucru. Au fost multe etape care i-au schimbat abordarea în ceea ce înseamnă a dresa un animal. Cea mai importantă a fost când a înțeles că, de fapt, ceea ce trebuie să construiască este un limbaj comun între ei, ca un pod între un lac și un ocean.

Cred că asta nu doar între noi și animale trebuie construit ci și între oameni – un pod al sincerității și al grijii pentru celălalt. La asta răspund animalele, odată ce vii înspre ele cu fondul acela comun, așa cum e el, cu bune cu rele, faci primul pas spre a le câștiga încrederea, tocmai oferind curajul de a te expune așa cum ești.

Acum, Deborah Faoro construiește o adevărată comunitate prin „Faoro Sport Dogs”. Acolo nu se vine doar pentru dresaj, ci pentru a lega prietenii, pentru a construi o comunitate a oamenilor de câini, cum se spune între stăpânii de suflete cu blăniță. Și cunoscând-o pe Deborah, nu ai cum să nu simți că vrei să te reîntorci acolo. Locul acela, devine un altfel de „clacă” a lucrurilor bune.Pe lângă acest aspect, Deborah folosește câinii alături de cai în proiectul „Caii pot ajuta copiii cu autism”, dezvoltat de Mugur Pop. Deborah mai lucrează cu câinii în școli, pentru a ajuta copiii să interacționeze, să nu se teamă, să își învingă anumite traume, ea având proiecte în paralel unde lucrează cu copii cu sau fără nevoie speciale.

Deborah Faoro: „Câinii răspund la atitudinea omului!”

Deși extrem de populari și iubiți, oamenii se tem în general de câini, suflete de multe ori traumatizate de către om. Iresponsabilitatea și lipsa unei legislații ferme duce la înmulțirea câinilor comunitari, pentru care nici acum nu s-au găsit soluții reale.

Ne temem doar de ce nu cunoaștem sau nu înțelegem. Când simțim că nu deținem controlul asupra unei situații, intrăm în panică. E un comportament visceral, pe care îl purtăm în noi de multă vreme. Eu am scos din ecuație nevoia de control sau de a stăpâni și am înlocuit-o cu dorința de a-l înțelege pe celălalt. Câinii sunt ființe extrem de reactive la rezonanțele din jurul lor, lucru care a dus la vorba: câinele cunoaște omul rău. Ajungem să umanizăm câinii din punctul acesta de vedere ca și cum ar fi capabili să citească gândurile oamenilor, însă ei reacționează de fapt la rezonanțele pe care le emite acel om. De fiecare dată, oamenii îmi spun: Deborah, cu tine toți câini merg altfel! Iar asta se întâmplă imediat cum preiau eu lesa în mână, fără să mă folosesc de tehnici de dresaj. Câinii răspund la atitudinea omului. Eu, dacă nu emit nici o emoție dezechilibrată cum ar fi frică, supărare, nerăbdare, etc – câinii vor rezona la ce transmit eu, adică încredere, calm, bucurie, drag și așa devenim haită.

Bineînțeles există și câini care au fost învățați să intre în conflict cu omul. Vestea bună este că, odată cu schimbarea de mediu și de stăpân, chiar și aceștia se bucură de prezența omului.

Acel secret pe care toată lumea vrea să îl afle, nu este altceva decât firescul. Să fii prezent, să îți pese, să îți asumi, să rezonezi, să dărui, să aparții, completează Deborah mângâindu-și cele două minuni din rasa ciobănescului belgian Malinois care o urmăresc peste tot.

Să fii om de animale înseamnă a crea o punte de comunicare între om-animal și animal-om, adică ceea ce fac este să creez un limbaj comun între specii. Înseamnă să înțelegi cu inima acolo unde limbajul articulat, discursiv nu îți mai este de folos.

Malinois-ul belgian, una dintre cele mai loiale rase

Malinois-ul, contrar credințelor urbane, este un câine timid, care se cere construit prin multă încredere, exercițiu atât fizic cât și mental și mai ales multă interacțiune cu omul lui. Ciobănescul belgian este o rasă care suferă de lipsa omului.De obicei problemele sau miturile urbane despre această rasă provin de la handleri care nu înțeleg rasa și o cresc dezvoltând latura de conflict, care într-un câine cu o capacitate foarte mare de focus precum malinois, se poate dezvolta extrem de rapid. Vinovați sunt și cei care neglijează nevoile unui malinois de apartenență la activitatea haitei lui de oameni, crescând în el frustrări peste frustrări care izbucnesc de obicei dintr-odată, spune Deborah Faoro.

Răsfățații ei se numesc Drako, cel care în ultimii șapte ani a fost cu ea peste tot, și fiul lui de opt luni, Zen.

Sunt două personalități opuse care au apărut în momente diferite din viața mea și care mi-au marcat mult viața și felul de a fi: unde Drako este înțeleptul, puternic dar potolit, exploziv dar care poartă grijă celorlalți, ușor depresiv și extrem de dependent și influențabil de starea mea zilnică, Zen este un câine care cere vieții cu orice prilej, să fie fericit. Această cerere îmi schimbă complet starea, fericirea lui este tangibilă, o poți culege din aer. Indiferent de ce se întâmplă, se comportă ca și cum viața îi este lui dătătoare de fericire. Felul de a fi de-al lui Zenon m-a schimbat profund și pe mine, făcându-mă să creez în jurul meu fericire și să fac din asta o datorie de fiecare zi.

Ascultându-i toate aceste povești și informații despre câini, comportamente și încredere, încep să înțeleg parcă și mai mult faptul că umanitatea este cumva împărțită în straturi și la poluri total opuse.

De o parte sunt cei cărora le pasă de tot ce îi înconjoară, de tot ce este viu, care trăiesc în armonie și respect chiar și cu un câine. Celorlalți, le face plăcere agresivitatea, violența, durerea și chinul acestor suflete și a tot ce este viu. Undeva, la mijlocul tuturor stă de fapt educația care nu este ceea ce trebuie să fie și prin lipsa căreia, ne îndepărtăm de umanul din noi.

„Zorabia” – centrul de echitație unde tragi cu arcul

Ca și cum nu era oricum deja suficient că se implică în proiecte de mare suflet, ajutând copii, dresând căței și închegând comunități, aflu că Deborah Faoro se mai ocupă și de trasul cu arcul. O amazoană dacă, venită parcă de pe alte tărâmuri să ne învețe iubirea și respectul față de viață!

Zorabia e un loc ca scos din povești, unde caii apar dimineața din ceață și dispar colorat în mov și albastru pe înserate. Zorabia e locul unde îmi afund nasul în coama calului, unde îmi alint urechile să ascult rumegatul lor și îmi deschid inima spre bucurie.

Îi place să meargă călare colo-colo, „să hăndrălaiască”, așa cum îi place ei să spună, dar ceea ce o bucură cel mai tare este să fie printre cai, să fie parte din grupul lor.

Am trăit lungi perioade fără să pot fi printre ei și inima nu-mi sălta la fel la bucuriile zilei. Se zice că exteriorul unui cal face bine interiorului unui om, însă pentru mine inima unui cal, dăruirea, încrederea enormă ce ți-o îngăduie, este ca o legătură directă spre ceea ce este de fapt viața și rostul ei. Calul nu știe a fi altfel, dar noi putem alege să mergem spre el căutând acel fond comun pe care îl avem cu el. Cred că asta ne dă sentimentul acela de măreție cu care ne umple toată ființa când suntem în preajma lor. Trasul cu arcul de pe cal e o provocare pe drumul pe care îl parcurg cu viața mea. Pun laolată mintea și inima într-o cântare care imi alină sufletul.

Cum se descurcă? Cine se încurcă, se descurcă, spune Deborah râzând debordant de molipsitor.Acolo unde nu pot cuprinde cu mâinile, cuprind cu inima și chiar dacă vă vine greu să credeți, nu e doar posibil, e chiar la îndemână. Dacă mă gândesc mai bine, cred că mi-e mai greu să nu cuprind toți caii și câinii și oamenii frumoși în inima mea. Eu știu iubi și atât. Nu știu să nu iubesc ce fac, iar până în ziua de azi nu am întâlnit ceva să nu pot iubi. Am întâlnit însă, multe la care greu mă pricep. Balanța pe care am găsit-o în viață este să îmi descopăr darurile și să învăț a pricepe tot mai bine la ele. Am învățat că e bine să evit împrăștierea și să învăț ce înseamnă a conserva, a înmulți, a pune laolaltă, a dărui, a primi. 

Cuvânt de încheiere

În Raiul acesta de frumusețe naturală și umană dat de Dumnezeu este greu să vii, iar mai apoi să trebuiască să te desprinzi. Deborah este un fel de om magnet, a cărei energie pozitivă și căldură interioară nu are cum să nu te facă să îți dorești să fii măcar pe jumătate din cum este ea.

Deborah Faoro este omul la care vii cum ești și pleci altfel. Schimbat! Începi să îți pui întrebări despre lucruri care nici nu știai că te macină sau la care nu credeai că te gândești. Începi să vezi totul în jurul tău cu alți ochi. Cei interiori, care până atunci erau închiși. Te întrebi dacă asta este de bine și cum te va afecta!

Deborah este un fel de izvor rece de munte, din care se scurge năvalnic o apă pură pe care nu o vei mai gusta nicăieri. Doar acolo! Te trezește și trezește în tine tot ce înseamnă emoție și dorință de a te analiza și rescrie pe multe „alocuri”.

Deborah Faoro nu este o închipuire din Apuseni pe care o vezi doar călărind la apus, urmată de doi malinois loiali. Deborah este o Zână a Naturii și a Vietăților, care te cheamă la ea să te vindece de toate relele lumii!
07/10/2019/ DE RAMONA SANDRINA